Aci, băăăăăăăă! Aci, la noi, la Gorj!
Aci, băăăăăăăă! Aci, la noi, la Gorj!
de Aurel MĂCEŞANU
M-a apucat… Pe voi nu vă apucă? M-a apucat damblaua amintirilor într-o seară, când îmi făceam mişcarea obligatorie şi, dintr-o dată, trecând pe unele străzi ale oraşului m-au năpădit zeci şi sute de amintiri. Megeam, efectiv, neconştientizând unde mă poartă paşii, păşeam căutând trecutul… Scriu şi mă cutremur. Cu ani buni în urmă, primisem un mail de la o persoană (poate într-o bună zi o să vi-l prezint şi dumneavoastră) pe care am considerat-o şi o consider
în continuare una dintre cele mai inteligente femei din viaţa mea, mail care era, de fapt, un manifest al generaţiilor născute în anii ’60, ’70, ’80. Zilele trecute am dat de el, din întâmplare încercând să-mi fac curăţenie în calculator şi m-am cutremurat.
Încă odată mi-am dat seama că tipa era mult mai realistă decât mine şi eu la vremea aceea încă eram un naiv care mai credeam în happy-end-uri. Să nu credeţi că m-am schimbat şi tocmai de aceea continui să fac prostie după prostie. Revenind la plimbarea de pe străzile târgului… Dragilor, mergeam spre Piaţa Mică şi mi-am adus aminte cum aruncam cu bani în lăutari şi mă înghesuiam la comenzi împreună cu prietenii mei. Mi-am adus aminte ce petreceri pe nepregătite mai trăgeam şi, Doamne, ce bine mai era. Nu, nu întindeam mâna la părinţi, plecam la muncă de pe la 18 ani şi, unii dintre noi, mai mergeau şi pe la câte o facultate, pentru că pe atunci nu erau locuri pentru proşti cu diplomă, ci doar pentru oamenii deştepţi şi proştii cu bani sau cu forme apetisante.
Doamne, ce repede trecură anii! Parcă mai ieri târgul ăsta era plin de viaţă, vedeam copii roşii în obraji după ce băteau mingea în părculeţele din spatele blocurilor, vedeam oameni fericiţi cu adevărat. Până şi curvele aveau decenţa lor, până şi beţivii ştiau să spună sărut-mâna. Mardeiaşii se respectau şi, rareori, auzeai că a lovit unul pe la spate precum un laş. Aci, băăăăăăă! Aci, la Gorj se întâmplau toate astea, aci existau oamenii ăştia. Noi, acum, cei din generaţiile ’60, ’70, ’80, cei care am crescut cu „Mihaela“, Ţestoasele Ninja“ sau Dallas-ul şi ne-am revoltat împotriva lui Ceauşescu deşi părinţii încercau să ne ţină în casă, nu mai reprezentăm nimic şi nici măcar la cârciumă nu mai suntem băgaţi în seamă, pentru că proştii cu diplomă de la vremea aceea sau proastele cu forme apetisante au pus stăpânire pe minţile şi sufletele noastre.
Noi, cei din generaţiile ’60, ’70, ’80 am fost terorizaţi la modul constructiv de părinţi să fim cuminţi. De ce Dumnezeului nu ne-aţi întărâtat să fim CU MINTE? Ne-aţi învăţat să fim docili, să ascultăm că e mai bine aşa şi uite că mă plimb, târziu în noapte, pe străzile pustii ale oraşului şi văd un lagăr. Oamenii s-au închis de mult în case, stau acolo şi butonează telecomanda, pentru că pe stradă le e teamă să mai iese, la cârciumă nu mai au bani să mai meargă, iar dacă, Doamne fereşte, se pilesc încep să latre împotriva personalităţilor zilei şi nu e bine, pentru că nu se ştie. Mă cutremur, fiorii îmi trec prin coloana vertebrară, deşi efortul depus m-a încălzit.
Merg pe Victoria, în jos, şi îmi aduc aminte de cârciuma adolescenţei şi tinereţilor mele. Parcă îl văd pe nea Ion Vlădoianu, care atunci când se supăra pe viaţă cerea muzica mai tare, dădea din picior lovind cu sete podeaua, însemnându-şi locul natal şi urlând: aci, băăăăăă, aci, la noi, la Gorj! Parcă văd piciorul lui nea Ion, încercând să transmită pământului toată durerea sufletului său, aşa cum o făceau ţăranii încătuşaţi care, ca ultimă dorinţă, înainte de execuţie, au vrut să lovească PĂMÂNTUL LOR cu piciorul, dansând Ciuleandra, alinarea sufletului. Generaţiile ’60, ’70, ’80 nu mai există la Gorj, nu mai au niciun drept, nicio putere.
Am trăit degeaba, ăsta-i adevărul! Am trăit ca unii dintre noi să-şi facă case, să-şi construiască vile, iar apoi să-şi trimită copii la muncă ca sclavi prin Italia sau Spania. Am trăit ca noi înşine să devenim sclavi la mii de kilometri de locul copilăriei noastre. E plin oraşul de părinţi care mai au şi puterea să se laude cu copii lor care câştigă mii de euro prin Timişoara sau Bucureşti, dar în fiecare săptămână îi vezi cu pachete prin autogară.
Cui am lăsat oraşul ăsta? De ce l-am vândut aşa de ieftin? Copii de azi au impresia că se distrează, că socializează pe facebook şi prin nişte cluburi de doi bani de prin Gorj şi, spre ruşinea noastră nu mai suntem în stare să le arătăm ce înseamnă VIAŢA. Când văd fericire la un hamburger sau la o pizza, când văd satisfacţie la zurlii ce spun cu mândrie că fac shoping mi-aduc aminte de anii în care puneam câte un berbec la proţap, scoteam damigeana de vin negru la bătaie şi chirăiam aci, băăăăăăăăă!
Ce mai e acum aci? Nimic! Copii care nu au niciun viitor, fetiţe care prea devreme devin o corcitură de femeie, sărăcie şi linişte, iar mai presus de toate multă frică, mulţi nenorociţi în libertate şi oameni disperaţi care fură o pâine pentru copiii lor în închisori. Aci, băăăăăă, nea Ioane! Uite, eu, aci vreau să mor. Vreau măcar ca de aci statul ăsta nenorocit să-mi plătească ajutorul de înmormântare, pentru că aci muncii de la 18 ani, aci suportai mizeria unora care au citit cel mult cărţile de joc şi Sandra Brown.
Uite că vreau să fiu al dracu şi după ce o-i închide ochii. Aci, băăăăăă, voi cei născuţi în anii ’60, ’70, ’80 aţi trăit şi ce lăsaţi în urmă? Mâini întinse, care mai ieri se luau de piept cu Dumnezeu? Lecţii de slugărnicie şi înfiinţaţi şcoli de prostituţie sau de ipocrizie? Faciţi-o unde vreţi, dar nu aci, băăăăă, CĂ ŞI PE VOI VĂ AŞTEAPĂTĂ PĂMÂNTUL DE ACI şi de freamăt mare veţi avea parte în pântecele sale!
16.11.2013. 21:20
0 Comments